În manualele din copilărie, istoria dacilor şi a romanilor, cea de dinaintea formării poporului român, ni se părea la fel de îndepărtată ca legendele Olimpului. De altfel, nu ne puteam imagina că dacii (care ne erau prezentaţi la şcoală ca nişte supereroi ce făceau parte dintr-o specie de mult dispărută) existaseră cîndva şi trăiseră ca nişte oameni normali. Desenele din cărţi nu ne ajutau deloc în acest sens, iar jocul „de strategie“ „Dacii şi romanii“ era singura alternativă mai distractivă la orele de istorie. Pentru copiii de atunci, o întîlnire cu un „dac“ în carne şi oase era la fel de imposibilă ca una cu Superman sau cu Pif, despre care ştiam, totuşi, că sînt nişte personaje imaginare. Cred că nici măcar profesorii noştri nu auziseră de reenactment şi habar n-aveau că istoria se poate povesti şi altfel decît prin fraze sforăitoare. Copiii de astăzi, însă, pot vedea „pe viu“ o bătălie între daci şi romani, şi pot participa indirect la recrearea unor scene istorice, ba mai mult de atît, dacă se oferă voluntari, pot comanda trupele, aşa cum noi, odinioară, dădeam ordine soldăţeilor de plastic pe cîmpul de luptă improvizat pe covor.